Capitolul XVIII



Micul prinţ traversă deşertul şi nu întîlni decît o floare. O floare cu trei petale, nimic mai mult…
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întrebă politicos micul prinţ.
Floarea văzuse într-o zi trecînd o caravană:

- Oamenii? Există, cred, şase sau şapte. I-am văzut cu ani în urmă. Dar nu ştii niciodată unde să îi găseşti. Vîntul îi plimbă. Le lipsesc rădăcinile şi asta îi deranjează mult.
- Adio, zise micul prinţ.
- Adio, zise floarea.




Capitolul XIX



Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care îi cunoscuse vreodată erau cei trei vulcani care îi ajungeau pînă la genunchi. Şi el se folosea de vulcanul stins ca de un taburet. "De pe un munte înalt ca ăsta, îşi spuse el, voi zări dintr-o dată toată planeta şi toţi oamenii..." Dar nu zări nimic în afară de vîrfuri stîncoase bine ascuţite.
- Bună ziua, spuse el la întîmplare.
- Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... îi răspunse ecoul.
- Cine sunteţi voi? întrebă micul prinţ.
- Cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… răspunse ecoul.
- Fiţi prietenii mei, sunt singur, spuse el.
- Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse ecoul.
"Ce planetă ciudată! gîndi el atunci. E uscată, numai ascuţişuri şi sărată.

Iar oamenilor le lipseşte imaginaţia. Ei repetă ceea ce li se spune. La mine aveam o floare care vorbea întotdeauna prima…"



Capitolul XX



Se întîmplă în cele din urmă că micul prinţ, dupa ce mersese mult timp prin nisipuri, ţinuturi stîncoase şi zăpezi, să descopere în sfîrşit un drum. Iar drumurile duc întotdeauna la oameni.
- Bună ziua, spuse el. 
Era o grădină plină cu trandafiri înfloriţi.
- Bună ziua, spuseră trandafirii. 
Micul prinţ îi privi. Semănau cu toţii cu floarea sa.

- Cine sunteţi voi? îi întrebă el stupefiat.
- Noi suntem trandafiri, spuseră trandafirii.
- Ah! făcu micul prinţ… 
Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi spusese că ea era singura din specia ei în univers. Şi iată că mai erau cinci mii, toate la fel, într-o singură grădină!
"Ar fi foarte atinsă, îşi spuse el, dacă ar vedea asta… ar tuşi groaznic şi ar face să pară că moare pentru a scăpa de ridicol. Şi eu aş fi obligat să par că o îngrijesc, căci altfel, pentru a mă umili şi pe mine, ea s-ar lăsa într-adevăr să moară…"
Apoi îşi mai zise: "Mă credeam în posesia unei flori unice şi nu am decît un trandafir obişnuit. Ea şi cei trei vulcani care îmi ajung pînă la genunchi şi din care unul, poate, este stins pentru totdeauna, lucrurile astea nu fac din mine un prea mare prinţ…" Şi, culcat în iarbă, plînse.



Capitolul XXI 



Atunci apăru vulpea.
- Bună ziua, zise vulpea.
- Bună ziua, răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu nimic.

- Sunt aici, zise vocea, sub pom, sub măr.
- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti foarte drăguţă…
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt aşa de trist…
- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt domesticită.
- Ah! Pardon, zise micul prinţ. 
Dar după ce se gîndi, adăugă:
- Ce înseamnă "domesticit"?
- Tu nu eşti de pe aici, spuse vulpea, ce cauţi tu?
- Caut oamenii, spuse micul prinţ. Ce înseamnă "a domestici"?
- Oamenii, spuse vulpea, au puşti şi vînează. E foarte neplăcut. Dar cresc şi pui de găină. Ăsta e singurul lor interes. Tu cauţi pui? 

- Nu, spuse micul prinţ. Eu caut prieteni. Ce înseamnă "a domestici"?
- E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamnă "a crea legături…"
- A crea legături?
- Bineînţeles, spuse vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decît un băieţel care se aseamănă perfect cu oricare altul dintr-o sută de mii de băieţei. Şi eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o sută de mii altele. Dar dacă tu mă domesticeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unică pe lume...
- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Este o floare... cred că ea m-a domesticit.
- E posibil, spuse vulpea. Pe Pămînt se întîmplă tot felul de lucruri…
- Oh! Asta nu e pe Pămînt, spuse Micul prinţ. Vulpea păru foarte intrigată:
- Pe o altă planetă?
- Da.
- Există vînători pe planeta aceea?
- Nu.
- Sună interesant. Dar pui?
- Nu.
- Nimic nu este perfect, suspină vulpea.
Dar reveni la ideea sa:
- Viata mea e monotonă. Eu vînez pui, oamenii mă vînează pe mine. Toţi puii se aseamănă şi toţi oamenii sunt la fel. Deci mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă domesticeşti, viaţa mea va fi cu totul alta, luminoasă. Aş cunoaşte un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalţi paşi mă fac să intru sub pămînt. Al tău mă va chema afară, ca o muzică. Şi încă ceva! Priveşte, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu mănînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu înseamnă nimic pentru mine. Şi asta e trist! Dar tu ai părul blond, aurit. Atunci cînd tu mă vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Şi îmi va plăcea zgomotul vîntului prin grîu…
Vulpea tăcu şi îl privi îndelung pe micul prinţ:
- Te rog… domesticeşte-mă! spuse ea.
- Aş vrea mult, răspunse micul prinţ, dar nu am prea mult timp. Am de găsit prieteni şi multe lucruri de cunoscut.
- Nu cunoşti decît lucrurile pe care le domesticeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticeşte-mă.
- Ce trebuie făcut? spuse micul prinţ.
- Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei aşeza mai întîi ceva mai departe de mine, cam aşa, în iarbă. Te voi privi cu coada ochiului şi tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînţelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aşeza ceva mai aproape...
- A doua zi micul prinţ reveni.

- Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaşi oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată şi neliniştită; voi descoperi fericirea! Dar dacă vii fără nici o socoteală, nu voi şti la ce oră să îmi pregătesc inima… trebuie ritualuri.
- Ce este un ritual? zise micul prinţ.
- E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre exemplu, la vînătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb pînă în vii. Dacă vînătorii ar dansa nu se ştie cînd, zilele ar fi toate la fel şi eu nu aş avea deloc vacanţă.
Astfel, micul prinţ o domestici pe vulpe. Dar o dată şi o dată, ora plecării fu aproape:
- Ah! făcu vulpea… voi plînge.
- E vina ta, zise micul prinţ, eu nu ţi-aş fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domesticesc…
- Bineînţeles, spuse vulpea.
- Dar tu o să plîngi! zise micul prinţ.
- Bineînţeles, răspunse vulpea.
- Atunci nu cîştigi nimic din asta!
- Ba cîştig, zise vulpea, gîndeşte-te la culoarea grîului.
Apoi adaugă:
- Mergi să revezi trandafirii. Vei înţelege că al tău este unic pe lume. Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îţi voi face cadou un secret.
Micul prinţ plecă să revadă trandafirii.
- Voi nu sunteţi deloc la fel ca trandafirul meu, voi nu reprezentaţi nimic pentru mine, spuse el. Nimeni nu v-a domesticit şi nici voi nu aţi domesticit pe nimeni. Voi sunteţi precum era vulpea mea. Nu era decît o vulpe ca oricare alta dintr-o sută de mii. Dar eu mi-am făcut-o prietenă şi acum este unică în lume.
Trandafirii erau stînjeniţi.
- Voi sunteţi frumoşi, dar sunteţi goi de înţelesuri, le mai spuse. Nu e nici un motiv să mori pentru voi. Bineînţeles, pentru un trecător obişnuit, trandafirul meu este la fel ca voi. Dar el singur este mai important decît voi toţi la un loc, pentru că el este cel pe care l-am udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cît să aibă şi fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se, ori lăudîndu-se, ori, uneori, chiar tăcînd. Pentru că este trandafirul meu.
Apoi reveni la vulpe:
- Adio, îi spuse el…
- Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
- Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
- Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.
- Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
- Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…
- Sunt răspunzător de trandafirul meu... repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte.



Capitolul XXII



- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, răspunse acarul.
- Ce faci tu aici, întrebă micul prinţ?
- Triez călătorii, în grupuri de cîte o mie, explică acarul. Expediez trenurile care îi transportă, cînd la dreapta, cînd la stînga. 
Şi un rapid iluminat, cu un zgomot de tunet, făcu să tremure cabina acarului.
- Sunt foarte grăbiţi, zise micul prinţ. Ce caută ei?
- Nici chiar mecanicul locomotivei nu ştie, răspunse acarul. 
Şi un rapid iluminat trecu, zgomotos , în sens invers.
- Se întorc deja, întrebă micul prinţ?
- Nu sunt aceeaşi, răspunse acarul. Sunt alţii.
- Nu erau mulţumiţi acolo unde se aflau?
- Niciodată nu eşti mulţumit acolo unde te afli, zise acarul. 
Şi afară se auzi tunetul unui al treilea rapid iluminat.
- Îi urmăresc pe primii călători, remarcă micul prinţ.
- Nu-i urmăresc deloc, zise acarul. Ei dorm acolo înăuntru sau cască de-a binelea. Doar copiii stau cu nasul în geam.
- Numai copiii ştiu ce caută, zise micul prinţ. Ei îşi pierd timpul cu o păpuşă de cîrpe, care devine foarte importantă şi dacă cineva le-o ia, încep să plîngă... 
- Ei au noroc, zise acarul. 



Capitolul XXIII



- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise negustorul de pilule perfecţionate care potoleau setea. Înghiţi una pe săptămînă şi nu mai ai nevoie să bei nimic.
- De ce vinzi aşa ceva? întrebă micul prinţ.
- E o mare economie de timp, spuse vînzătorul. Experţii au făcut calcule. Se economisesc cincizeci şi trei de minute pe săptămînă. 
- Şi ce faci cu aceste cincizeci şi trei de minute? 
- Ce vrei… 
“Eu, îşi zise micul prinţ, dacă aş avea cincizeci şi trei de minute la dispoziţie, aş merge încetişor către o fîntînă…”

Capitolul XII



Planeta următoare era locuită de un beţiv. Această vizită fu foarte scurtă, dar ea îl cufundă pe micul prinţ într-o melancolie profundă:

- Ce faci tu aici? îi spuse beţivului, pe care îl găsi aşezat în linişte în faţa unei grămezi de sticle goale şi a uneia de sticle pline.
- Beau, răspunse beţivul, cu un aer lugubru.
- De ce bei tu? îl întrebă micul prinţ.
- Ca să uit, răspunse beţivul.
- Ca să uiţi ce? se interesă micul prinţ care deja îl compătimea.
- Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul plecînd capul.
- Ruşine de ce? întrebă micul prinţ care dorea să îl ajute.
- Ruşine că beau! termină beţivul care se închise definitiv în tăcere.
Şi micul prinţ plecă, perplex.



Capitolul XIII



A patra planetă era cea a omului de afaceri. Acest bărbat era atît de ocupat încît nici măcar nu ridică, la sosirea micului prinţ, capul.

- Bună ziua, îi spuse acesta. Vi s-a stins ţigara.
- Trei şi cu doi fac cinci. Cinci şi cu şapte doisprezece. Doisprezece şi cu trei cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu şapte douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase douăzeci şi opt. Nu e timp să o aprind din nou. Douăzeci şi şase şi cu cinci treizeci şi unu. Uf! Asta face deci cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi două de mii şapte sute treizeci şi unu.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Poftim? Mai eşti aici? Cinci sute de milioane de… nu mai ştiu… Am atît de lucru! Eu sunt serios, eu nu mă amuz cu baliverne! Doi şi cu cinci fac şapte...
- Cinci milioane de ce, repetă micul prinţ care niciodată în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, o dată ce o pusese.
Omul de afaceri ridică capul:
- De cincizeci şi patru de ani de cînd locuiesc pe planeta asta, nu am fost deranjat decît de trei ori. Prima dată a fost acum douăzeci şi doi de ani, de către o rădaşcă care picase dumnezeu ştie de unde. Răspîndea un zgomot greu de suportat şi am făcut patru greşeli într-o singură adunare. A doua oară a fost acum unsprezece ani, cînd am avut o criză de reumatism. Eu sunt un om serios. A treia oara... iată! Spuneam deci cinci sute de milioane…
- Milioane de ce?
Omul de afaceri înţelese că nu va avea pace pînă ce nu va răspunde:
- Milioane din aceste lucruri mici care se văd uneori pe cer.
- Muşte?
- Nu, mici lucruri care strălucesc.
- Albine?
- Nu, nu. Acele mici lucruri strălucitoare, aurii care îi fac să viseze pe leneşi. Dar eu sunt serios! Eu nu am timp să cad în visare.
- Ah! Stelele?
- Da, asta e. Stelele.
- Şi ce faci tu cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi două mii şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, eu sunt precis.
- Ce faci tu cu aceste stele?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le am
- Tu ai stelele?
- Da.
- Dar am vazut deja un rege care…
- Regii nu posedă. Ei “domnesc peste”. E complet diferit.
- Şi la ce îţi foloseste să posezi stelele?
- Ca să fiu bogat.
- Şi la ce îţi serveşte să fii bogat?
- Să cumpăr alte stele, dacă cineva mai găseşte altele.
Acesta, îşi zise în sinea lui micul prinţ, gîndeşte un pic ca beţivul meu.
Totuşi mai puse cîteva întrebări:
- Cum se pot poseda stelele?
- Ale cui sunt ele? ripostă, nemulţumit, omul de afaceri.
- Nu ştiu. Ale nimănui.
- Atunci sunt ale mele, pentru că eu m-am gîndit primul.
- Asta e de ajuns?
- Bineînţeles. Cînd găseşti un diamant care nu e al nimănui, atunci e al tău. Cînd găseşti o insulă care nu e a nimănui, este a ta. Cînd ai primul o idee, o brevetezi: e a ta. Iar eu posed stelele pentru că nimeni înaintea mea nu s-a gîndit să le posede. 
- Asta e adevărat, spuse micul prinţ. Şi ce faci tu?
- Le administrez. Le număr şi le răsnumăr, spuse omul de afaceri. E dificil. Dar eu sunt un om serios!
Micul prinţ nu era încă satisfăcut.
- Eu, dacă am un fular, pot să îl iau şi să îl pun în jurul gîtului meu. Eu, dacă am o floare, o pot culege şi o pot lua. Dar tu nu poţi culege stelele!
- Nu, dar le pot depune la bancă.
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că scriu pe o bucată mică de hîrtie numărul stelelor mele. Şi apoi încui cu cheia într-un sertar acea hîrtie.
- Asta e tot?
- E de ajuns!
E amuzant, se gîndi micul prinţ. Este destul de poetic. Dar nu este prea serios.
Micul prinţ avea despre lucrurile serioase păreri complet diferite de cele ale oamenilor mari.
- Eu, mai spuse el, am o floare pe care o ud în fiecare zi. Am trei vulcani pe care îi curăţ în fiecare săptămînă. Căci îl curăţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanilor mei şi florii mele le este de folos că eu le am. Dar tu nu eşti util stelelor...
Omul de afaceri deschise gura, dar nu găsi nimic de răspuns, iar micul prinţ plecă.

Oamenii mari sunt cu siguranţă cu totul speciali, îşi spuse în sinea lui pe timpul călătoriei. 

Capitolul XIV



A cincea planetă era foarte curioasă. Era cea mai mică din toate. Acolo era loc numai pentru un felinar şi o persoană care îl aprindea. Micul prinţ nu reuşea să îşi explice la ce putea servi, undeva în cer, pe o planetă fără o casă, nepopulată, un felinar şi un lampagiu. Totuşi îşi spuse sieşi:
"Poate că acest om este absurd. Totuşi este mai puţin absurd decît regele, vanitosul, omul de afaceri ori decît beţivul. Cel puţin munca lui are un sens. Cînd îşi aprinde felinarul, e ca şi cum ar face să se nască o stea în plus ori o floare. Cînd îşi stinge felinarul, floarea ori steaua se culcă. Este o ocupaţie foarte drăguţă. Este cu adevărat utilă pentru că este drăguţă."

După ce ajunse pe planetă, îl salută respectuos pe lampagiu:
- Bună ziua. Pentru ce tocmai ţi-ai stins felinarul?
- Acesta este consemnul, răspunse lampagiul. Bună ziua.
- Care consemn?
- Să îmi sting felinarul. Bună seara.
Şi îl reaprinse.
- Dar de ce îl reaprinzi?
- Ăsta e consemnul, răspunse lampagiul.
- Nu înţeleg, spuse micul prinţ.
- Nu e nimic de înţeles, spuse lampagiul. Consemnul e consemn. Bună ziua.
Şi îşi stinse felinarul.
Apoi îşi tamponă fruntea cu o batistă în carouri roşii.
- Fac o muncă teribilă. Era cumsecade altădată. Stingeam dimineaţa şi aprindeam seara. Aveam restul zilei ca să mă odihnesc şi restul nopţii ca să dorm…
- Şi de atunci s-a schimbat consemnul?
- Consemnul nu s-a schimbat, spuse lampagiul. Asta e drama! Din an în an planeta s-a învîrtit mai repede şi mai repede şi consemnul nu s-a schimbat!
- Şi atunci?
- Atunci, pentru că face un tur pe minut, nu mai am nici o secundă de odihnă. Îl aprind şi îl sting o dată pe minut!
- Asta e chiar drăguţ! La tine zilele durează un minut!
- Nu e deloc drăguţ, zise lampagiul. E deja o lună de cînd vorbim împreună.
- O lună?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Bună seara.
Şi îşi aprinse din nou felinarul.
Micul prinţ îl privi şi îi plăcu acest lampagiu care era atît de fidel consemnului său. Îşi aminti de apusurile de soare pe care mergea să le vadă altădată, trăgîndu-şi scaunul. Vru să îl ajute pe prietenul său:
- Ştii… cunosc un mijloc de a te odihni cînd ai vrea…
- Vreau mereu, zise lampagiul. 
Căci poţi fi, în acelaşi timp, fidel şi leneş. 
Micul prinţ urmă:
- Planeta ta este atît de mică încît o ocoleşti din trei paşi. Nu ai decît să mergi încetişor pentru a rămîne mereu la soare. Cînd vei vrea să te odihneşti vei merge… şi ziua va dura atît de mult cît vei vrea tu.
- Asta nu mă ajută cu prea mare lucru, spuse lampagiul. Ceea ce imi place mie în viaţă este să dorm.
- N-ai noroc, spuse micul prinţ.
- N-am noroc, răspunse lampagiul. Bună ziua.
Şi îşi stinse felinarul.
"Acela, îşi zise micul prinţ mai tîrziu, pe cînd îşi urma călătoria, ar fi rău privit de toti ceilalţi, de rege, de vanitos, de betiv, de omul de afaceri. Totuşi este singurul care nu îmi pare ridicol. Este, poate, pentru că se ocupă de altceva decît de sine însuşi."
Avu un suspin de regret şi îşi mai zise:
- Acela e singurul pe care mi l-aş fi putut face prieten. Dar planeta sa e într-adevăr prea mică. Nu e loc de doi.
Ceea ce micul prinţ nu îndrăznea să îşi mărturisească era că regreta această planetă binecuvîntată mai ales datorită celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douăzeci si patru de ore!



Capitolul XV



A şasea planetă era o planetă de două ori mai mare. Era locuită de un bătrîn domn care scria cărţi imense.

- Uite! Iată un explorator! strigă el, cînd îl zări pe micul prinţ.
Micul prinţ se aşeză pe masă şi răsuflă un pic. Călătorise deja atîta!
- De unde vii tu? îi spuse bătrînul domn.
- Ce este cartea aceea mare? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Eu sunt geograf, zise bătrînul domn.
- Ce este un geograf?
- Este un savant care ştie unde se găsesc mările, fluviile, oraşele, munţii şi deşerturile.
- E interesant, spuse micul prinţ. În sfîrşit, o meserie adevărată! Şi aruncă o privire în jurul lui pe planeta geografului. Nu văzuse încă o planetă atît de maiestuoasă.
- E foarte frumoasă planeta dumneavoastră. Are oceane?
- Nu pot să ştiu, spuse geograful.
- Ah! (Micul prinţ era decepţionat). Dar munţi?
- Nu pot să ştiu, zise geograful.
- Dar orase şi fluvii şi deşerturi?
- Nu pot să ştiu, spuse geograful.
- Dar sunteţi geograf!
- Aşa e, spuse geograful, dar nu sunt explorator. Îmi lipsesc cu desăvîrşire exploratorii. Nu geograful ţine numărătoarea oraşelor, fluviilor, munţilor, mărilor şi oceanelor. Geograful este prea important pentru a-şi pierde timpul plimbîndu-se. El nu îşi părăseşte biroul. Dar el îi primeşte pe exploratori. Îi interoghează şi notează datele lor. Şi dacă datele unuia dintre ei îi par interesante, geograful face o anchetă asupra moralităţii exploratorului.
- De ce?
- Pentru că un explorator care ar minţi ar conduce la catastrofe în cărţile de geografie. Şi tot aşa un explorator care ar bea prea mult.
- De ce? întrebă micul prinţ.
- Pentru că beţivii văd dublu. Atunci geograful ar nota doi munţi, acolo unde nu este decît unul singur.
- Eu cunosc pe cineva, zise micul prinţ, care ar fi un rău explorator.
- E posibil. Deci, cînd moralitatea exploratorului pare bună, se face o anchetă asupra descoperirii sale.
- Se merge să se vadă la faţa locului?
- Nu. E prea complicat. Dacă e vorba de exemplu de descoperirea unui munte, se cere să se aducă pietre mari.
Deodată geograful se emoţionă.
- Dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Tu îmi vei descrie planeta ta!
Şi geograful, avînd deschis registrul său, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor se notează mai întîi în creion. Pentru a le transcrie în cerneală se aşteaptă ca exploratorul să furnizeze probe.
- Ei? zise geograful.
- Oh! La mine, zise micul prinţ, nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în activitate şi unul stins. Dar nu se ştie niciodată.
- Nu se ştie niciodata.
- Am şi o floare.
- Noi nu notăm florile, zise geograful.
- De ce? Asta nu-i frumos!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce inseamna “efemer”?
- Geografiile, spuse geograful, sunt cele mai preţioase dintre toate cărţile. Ele nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să îşi schimbe locul. E foarte rar ca un ocean să se golească de apa sa. Noi scriem lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă ”efemer”?
- Că vulcanii ar fi stinşi sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează pentru noi e muntele. El nu se schimbă.
- Dar ce înseamnă ”efemer”? repetă micul prinţ, care, în viaţa sa, nu renunţase la o întrebare o dată ce o pusese.
- Asta înseamnă “ceva care e ameninţat de dispariţie apropiată”.
- Floarea mea e ameninţată de dispariţie apropiată?
- Desigur.
Floarea mea este efemeră, îşi zise micul prinţ, şi ea nu are decît patru spini să se apere împotriva lumii! Şi eu am lăsat-o singură la mine!
Acolo avu primul sentiment de regret.
Dar căpătă din nou curaj şi întrebă:
- Ce mă sfătuiţi să vizitez?
- Planeta Pămînt, îi răspunse geograful. Are o bună reputaţie…
Şi micul prinţ plecă, gîndind la floarea sa.



Capitolul XVI



A şaptea planetă fu deci Pămîntul.
Pămîntul nu e o planetă oarecare! Pe ea sunt o sută unsprezece regi (neuitînd, desigur, pe regii negri), şapte mii de geografi, nouă sute de mii de oameni de afaceri, şapte milioane şi jumătate de beţivi, trei sute două milioane de oameni mari.
Pentru a vă da o idee de dimensiunile Pămîntului vă voi spune că înainte de inventarea electricităţii trebuia să se întreţină, pe cele şase continente, o adevarată armată de patru sute şaizeci şi două de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Văzut de puţin mai departe, efectul era splendid. Mişcările acestei armate erau potrivite ca acelea ale unui balet de operă. Întîi era rîndul aprinzătorilor de felinare din Noua Zeelandă şi din Australia. Apoi aceştia, aprinzîndu-şi lampioanele, se duceau să se culce. Apoi intrau la rîndul lor în dans aprinzătorii de felinare din China şi Siberia. Apoi dispăreau şi ei în culise. Venea rîndul celor din Rusia şi din Indii. Apoi cei din Africa şi din Europa. Apoi cei din America de Sud. Apoi cei din America de Nord. Şi niciodată ei nu greşeau ordinea de intrare în scenă. Era grandios.
Doar aprinzătorul unicului felinar de la Polul Nord şi confratele său de la unicul felinar al Polului Sud duceau o viată nonşalantă: ei munceau doar de două ori pe an.



Capitolul XVII



Cînd vrei să fii spiritual, se poate întîmpla să mai şi minţi un pic. Nu am fost foarte cinstit vorbindu-vă de lampagii. Risc să dau o idee falsă despre planeta noastră celor care nu o cunosc. Oamenii ocupă foarte puţin loc pe pămînt. Dacă cele două miliarde de locuitori ai pămîntului ar sta în picioare şi destul de strînşi, ca la un miting, ar încăpea lejer într-o piaţă publică de douăzeci de mile pe douăzeci de mile. S-ar putea strînge întreaga umanitate pe cea mai mică insuliţă din Pacific.
Oamenii mari, bineinteles, nu vă vor crede. Ei îşi imaginează că ocupă mult loc. Ei se văd importanţi precum baobabii. Îi veţi sfătui atunci să facă un calcul. Ei adoră cifrele: asta le va place. Dar voi nu vă pierdeţi timpul cu asta. E inutil. Aveţi incredere în mine.


Micul prinţ, o dată ajuns pe pămînt, fu foarte surprins să nu vadă pe nimeni. Deja îi era teamă să nu fi greşit planeta, cînd un inel de culoarea lunii se mişcă în nisip.
- Noapte bună, zise la întîmplare micul prinţ.
- Noapte bună, răspunse şarpele. 
- Pe ce planetă am căzut? întrebă micul prinţ.
- Pe Pămînt, în Africa, răspunse şarpele.
- Ah!… Deci nu există nimeni pe Pămînt? 
- Aici e deşertul. În deşerturi nu e nimeni. Pămîntul e mare, spuse şarpele. 
Micul prinţ se aşeză pe o piatră şi îşi ridică ochii către cer: 
- Mă întreb, spuse el, dacă stelele sunt luminate pentru ca fiecare să şi-o poată regăsi într-o bună zi pe a sa. Priveşte planeta mea. E chiar deasupra noastră… Dar ce departe este!
- E frumoasă, spuse şarpele. Ce faci tu aici?
- Am probleme cu o floare, zise micul prinţ.
- Ah! făcu şarpele.
Şi tăcură.
- Unde sunt oamenii? reluă în sfîrşit micul prinţ. Eşti cam singur în deşert…
- Eşti singur şi printre oameni, zise şarpele.
Micul prinţ îl privi îndelung:

- Eşti un animal ciudat, îi spuse în cele din urmă, subţire ca un deget…
- Dar sunt mai puternic decît degetul unui rege, zise şarpele.
Micul prinţ avu un surîs:
- Tu nu eşti prea puternic… nici măcar nu ai labe… tu nu poţi călători…
- Pot să te transport mai departe decît o navă, zise şarpele.
Se încolăci în jurul gleznei micului prinţ, ca o brăţară de aur: 
- Pe acela pe care îl ating, îl redau pămîntului din care a venit, mai spuse el. Dar tu eşti pur şi vii de pe o stea…
Micul prinţ nu răspunse nimic.
- Mi-e milă de tine, atît de slab, pe Pămîntul ăsta stîncos. Aş putea să te ajut într-o zi dacă regreţi prea mult planeta ta. Aş putea…
- Oh! Am înţeles prea bine, zise micul prinţ, dar de ce vorbeşti tu întotdeauna în enigme?
- Eu le descurc pe toate, răspunse şarpele.

Şi tăcură amîndoi.

tamaka - micul print
Asculta mai multe audio Muzica